Prin școala generală sau prin liceu învățasem de planul cincinal al lui N. Ceaușescu. Acel mod de a cultiva diverse și de a-i acorda pământului șansa să se regenereze.

Fără nici un motiv mi-a rămas acea idee întipărită ca mai apoi să descopăr că exista o legătură cu dezvoltarea naturală umană.

Putem recunoaște din tot ceea ce facem și tot ceea ce ne educă. La 4-5 ani se schimbă ceva. Vine un examen, vine o schimbare majoră, vine un progres sau un regres al unei decizii luate in trecut, schimbăm școala, se întâmplă un salt pe care nu-l putem evita. Fie că e pozitiv sau negativ.

Când eram în liceu prin clasa a-9-a, fiind doar clasă de handbal, jumătate băieți si jumătate fete, diriginta noastră era și antrenoarea fetelor. Mereu mă tachina cu 2 fete de ale ei, care mereu luau premiul 1 și premiul 2, eu 3.

La un moment dat intr-o discuție contradictorie cu ea in care imi spunea că mereu voi fi in spatele fetelor ei, ii replic ceva de genul : “ Stați liniștită că in clasa a-12-a am nevoie să fiu mai sus, nu acum.”

Ajuns in clasa a-12-a s-a întâmplat ceea ce spusesem in glumă și relaxat.

Fără obiective stresante, fără planificare si fără o programare atentă a celor întâmplate.

In zilele noastre avem planning in orice. Familie, școală, societate.

Cursuri peste cursuri care ne invață cum sa ne atingem obiectivul.

Speakeri motivaționali care ne transformă in adevărați eroi sau nu.

Tehnici de a ne duce mai rapid spre succes sau nu.

Se pare că unii mai celebri reușesc iar mulți se frustrează și cedează.

De ce ?

Pentru că pierd contactul cu acest ritm natural al vieții. Acest “plan” care ne duce fix acolo unde avem nevoie, bineînțeles cu un efort constant din partea noastră.

Dar un efort care nu uzează, nu frustrează, nu consumă mai mult decăt oferă.

Acest mod de a planifica viața, sau de a ști ce ți se potrivește, de a îți face un plan neapărat pe termen lung ( minim 5 ani ), dar in același timp de a uita de orice planifici sau ți se potrivește și de a te pierde copilărește prin viață, bucurându-te de călătorie este ceea ce ne poate duce exact in punctul in care ne este necesar să ajungem. Nici mai mult, nici mai puțin.

Poate veți spune că există o contradicție între cele scrise mai sus. Ei bine, chiar este o contradicție, intre a planifica totul și a uita planul imediat, in timp ce faci un efort plăcut și constant intr-o călătorie/zbor spre nicăieri, dar care cu siguranță duce spre fericire și la final spre obiectivul final al planului inițial.

Ideal ar fi să putem renunța și la ideea de plan, călătorie sau fericire. Și să ne putem juca cu momentele importante și faine din viața noastră de adulți exact cum ne jucam când eram mici. Acolo se află măreția vieții. Să curgă liber viața prin noi, nu noi să curgem forțat prin viață.

Dar revenind la ale noastre de zi cu zi, observăm o forță enormă care incepe să ne îndepărteze de acest joc subtil al vieții. De așa zisa fericire.

Mulți il numesc stress, alții genetică, unii noroc, alții sudoare.

In final se rezumă la un singur element care ne leagă și dezleagă pe toți.

Rezistența pe care o avem in fața celor care se întâmplă natural, firesc, in viața noastră, totul fiind legat de frica de a nu deveni un nimeni.

Frica de a nu dispărea inainte de a lăsa ceva notabil nu neapărat pentru al nostru suflet, ci pentru imaginea pe care ne-o creem in fața celorlalți.

Practic ajungem să ne hrănim cu frica de a nu dispărea din fața celorlalți pe care încercăm să ii impresionăm.

Și nu să ne hrănim cu intensitatea intimă și interioară a vieții care se leagă foarte rar de ceva din exteriorul nostru.

Când de fapt viața se manifestă liber, prin toate simțurile.

Iar când încercăm să facem din această manifestare ceva individual, ceva doar al nostru, ceva care doar să impresioneze manifestarea exterioară a vieții sau faptul că noi suntem creatorii acestei vieți, viața in sine dispare, se oprește și incepe rezistența, stresul, boala și iluzia.

De cele mai multe ori suntem educați să acumulăm rezistență, stres, boală și iluzie, ceea ce reprezintă un rău necesar in dezvoltarea noastră. Nu putem funcționa fără aceste elemente. Problema fiind cantitatea.

Problema este că suntem educați de foarte puține ori cum să transformăm această rezistență și cum să punem împreună cele 2 manifestări opuse, dar absolut necesare, intr-un singur punct comun, fără absolut niciun conflict.

Care o dată la 4-5 ani dau rodul la tot ceea ce am sădit.

Unii numesc agricultură, alții plan cincinal, alții planning, sportivii periodizare, mulți noroc sau șansă.

Eu o numesc arta de a trăi.

Sau cum să nu fii impotriva naturii tale.

Din când in când aducându-ți aminte că poți planifica orice, dar nu poți planifica chiar totul.

Acest ciclu nu trebuie privit ca ceva rigid, care se întâmplă la un moment dat, la fix 5 ani.

Ci puțin diferit, ca un ciclu infinit, aflat intr-o continuă mișcare și schimbare.

Nu-i așa, in fiecare zi, acest ciclu se reînnoiește, cu noi și noi experiențe care apar ca un rod continuu al acțiunilor noastre trecute.

Apropo, avem 5 ani cu Mișcarea de Piatra.

Și tocmai ne-am îmbarcat spre India intr-o aventură   cu micul Narayan, Surya și un grup de 20 de oameni apropiați.

 

Recent Posts

Leave a Comment

Start typing and press Enter to search