5.16 am. Dupa un somn nu foarte bun, din cauza unei furtuni, ma imbrac bine si plec spre locul de intalnire. In drum fac o poza unei bucatarii al unui restaurant la care mananc des. Mancarea, foarte buna.

Auzeam fiecare pas al meu. In jur, o liniste care se pregatea de trezire.

Ajung la 5.30, mai astept 5 minute si apare masina care trebuia sa ne duca spre locul de unde incepea urcarea. Eram 7 oameni cu tot cu mine si ghid. Fac cunostinta cu 3 dintre ei, restul inca dormeau.

Dupa 15 minute de mers cu masina, ne oprim si incepem sa urcam. Un aer intepator si rece, multa ceata, potecile noroioase si cei din jurul meu putin cam ciufuti. Cu unii nici macar nu facusem cunostinta.

Dupa 1h de urcare, ajungem la templu. Frig, vant si ceata. Speram sa prindem un rasarit acolo. Ne incalzim cu un ceai, facem cunostinta si ca sa ii mai apropii, le propun un selfie. Yohann din Israel, actor si voluntar in Nepal si India. Kelly, membru fondator al unui ONG din Londra, care se ocupa cu evenimente caritabile pentru copii. Tim si Lena din Australia. Ghidul, Mohan.

Ne plimbam, pana rasare putin soarele. Dupa ceva timp intram in templu, ne primim binecuvantarea si incepem sa coboram.

Dupa putin timp de la coborare, ghidul ne opreste, ajunsesem in locul unui prieten. Pe traseele montane de aici, gasesti diversi oameni care iti vand orice. Inclusiv iti gatesc mancare. Un ceai cald, Nutella, fructe si ceva dulciuri. Ramanem pentru jumatate de ora, socializam si parca incepea sa fie fain. Apareau din toate partile, povesti faine.

Ne luam ramas bun si ne continuam drumul. Se mai incalzise putin dar umezeala iti ajungea pana in oase. Pe drum, se faceau grupuri de 2–3. Cu cat coboram mai mult, cu atat ne cunosteam mai bine si incepea sa fie interesant. Sa nu mai spun de peisaje. Ajungem in dreptul unei scoli, din creierul muntilor. O scoala care nu avea banci sau caldura. Era o scoala a guvernului. Ce mi-a placut, copiii erau in uniforme. Si veneau din sat, 5 km pe jos, zambind.

Il intreb pe Mohan, din ce traiesc oamenii de aici. Casele pareau ok, chiar mai curate decat cele din oras. Imi spune ca toata agricultura organica, din care se aprovizioneaza restaurantele din Rishikesh si nu numai, vine din aceste zone.

Am trecut pe la fiecare in parte si ne-am impartasit povestile. Oameni foarte faini. Yohann, fost actor in Israel, se mutase in Rishikesh. Preda Yoga la o scoala din Rishikesh. Pare ciudat, dar guvernul din India, abia anul acesta a reintrodus Yoga in scoli. Iar profesorii indieni predau pe bani multi europenilor. Trebuia sa faca cineva si treaba asta. Imi povesteste despre excursia lui de 2000 de km pe bicicleta, pana in Nepal, Kathmandu. Cum a ajuns intr-un sat de 100 de locuitori, unde nu era apa curenta sau energie elctrica. Face rost de o camera la un localnic, merge la somn si cand deschide telefonul, avea internet. Imi spune: “No water, no electricty, no heating, but wifi and Facebook, Yes. It is amazing this Zuckerberg.”

Ne oprim pentru al doilea popas. Putin zahar pentru energie si Yohann in prim plan. Foarte glumet si expresiv. De fiecare data cand deschidea gura, spunea ceva interesant. De data aceasta, ne povesteste cum un om al strazii vorbea cu Shiva, la un borcan de Nutella, iar Shiva ii raspundea, tot prin borcan. “A: Hello, Shiva? I am Amadi. S: Yes, Amadi, tell me. A: I am hungry and i want Nutella. S: Big one or small one? A: Small one, because i want one more next week!”. Am ras de am pocnit. Va dati seama un actor cum joaca rolurile. Cu accent cu tot, cu atitudine.

Ne punem la drum si la un moment dat, paradis. O cascada in mijlocul muntilor, cu o apa incredibil de curata. M-am dezbracat imediat si m-am aruncat imediat in ea. Mentionez ca eram un pantaloni scurti.

A fost cea mai tare experienta a zilei, pana am iesit din apa. Am inghetat de frig tot drumul, care nu era tocmai scurt.

In sfarsit ajungem in Rishikesh. Unii propuneau diverse locatii pentru masa. Ajungem in una dintre ele si comandam. Mancarea numai din alimente organice iar locatia ii apartinea unui canadian. Imi pun la treaba franceza de clasa a-3-a, reusesc sa comand intr-o limba englezo-franceza , urc pe terasa si astept mancarea. Cand colo, vine o fetita, la vreo 6 ani si imi aduce comanda. Nu intelegeam. Vorbea foarte bine engleza si zambea de nu i se mai vedeau ochii. Ii intreb pe cei de la masa, despre locatie si aflu.

Canadianul, Francois, normal, isi vanduse afacerea din Canada si se mutase in Rishikesh. Cu banii, isi cumpara o proprietate in care face un restaurant, un orfelinat si o scoala pentru copiii care munceau la restaurant. Cu banii din restaurant intretinea orfelinatul si copiii. Mancarea, pfff, imens de buna.

Merg spre casa si prind un apus cu care deja m-am obisnuit. Maine, voi merge la Ashramul unde cei de la Beatles si-au compus cel mai fain album al lor si unde sunt cateva povesti interesante.

Recent Posts

Leave a Comment

Start typing and press Enter to search