Povestea Pescarilor.

India, Varkala, 2020.

Pe plaja din apropierea locației unde suntem cazați, in fiecare dimineață de la 7 la 10 se pescuiește autentic.

Bărci din lemn, plase duse în larg cu bărci fără motor, scoase din apă de aproximativ 20 de oameni la mâna liberă.

Peștele aici se consumă din abundență la restaurantele de pe faleză, pline ochi de europeni.

Noaptea poți vedea in larg lumini, care adunate dau impresia unui oraș in depărtare.

Acolo se pescuiește intensiv. Cu bărci cu motor, cu sonare și alte tehnici noi.

În prima dimineață in care am asistat la pescuitul tradițional, fiind pe plajă am și ajutat.

Media de vârsta a perscarilor tradiționali era undeva peste 50 de ani. Imi era rușine să ma uit la niște bunici cum trag de sfori.

Se vedea cum lucrau împreună ca o echipă, având un întreg ritual. Se simțea cum acest mod de a pescui reprezenta viața lor.

Iar peștele prins însemna pentru ei o sursă importantă de hrană și bani.

După aproximativ 2 ore și jumătate plasa ajunge la mal. Oameni băgați in apă până peste cap, șotiile lor pe margine așteptând prima masă pe acea zi, cu tot cu nepoți sau copii.

20 de familii care depindeau de ceea ce se prindea in acel moment.

Ajunge plasa pe plajă, plină de gunoaie și foarte puțini pești. Și foarte mici. Poate 5kg de pește și 20 de kg de gunoaie.

In acel moment a inceput răbufnirea.

Mame cărora li se citea pe față frustrarea.

Bărbați munciți și plini de sudoare care strângeau din maxilare.

Certuri și lacrimi in ochi pentru unii mai sensibili.

Plasa aproape goală înconjurată de 20 de familii care își așteptau masa.

În timp ce se certau arătau cu disperare spre larg. Spre bărcile noi și mari. Spre tehnologie. Spre cei care pescuiesc tot și nu mai lasă aproape nimic pentru cei de pe mal, care nu își pot permite să mănânce o masă consistentă in oraș.

Aceștia vor să continue tradiția de a pescui fără a polua și fără a aduce pagube Naturii.

Dar ceea ce pescuiesc sunt gunoaie, frustrare, disperare și foame.

Privirea și situația lor exprimă subtil direcția in care ne îndreptăm.

Unde sărăcia, in unele locuri, este oferită ca drept obligatoriu la naștere.

Acești pescari se vor adapta. Cu siguranță.

Vor găsi o cale spre supraviețuire.

Dar ceea ce rămâne în urmă, poluare, tradiții care dispar, concurență și conflicte inutile, ar putea fi evitate.

Printr-o mai mare atenție și un ajutor sincer a celor care se zbat la limita sărăciei.

A celor care totuși muncesc din ce in ce mai greu, dar puținul devine din ce in ce mai puțin.

Aici este nevoie de a ne educa să dăruim. In fiecare zi, câte puțin.

Indiferent ce și cui.

Doar această obișnuință de a dărui, ne poate transforma viața intr-un loc mai ferit de suferință gratuită.

Acest reflex de a dărui avem nevoie mai mult ca oricând să îl educăm copiilor și nouă, adulților.

Iar de fiecare dată când avem șansa de a ne bucura de mâncare sau de un pește pe masă, să nu uităm căt de norocoși și fericiți suntem.

Mulțumind Naturii, pescarului și peștelui.

Dăruind ceva in schimbul celor primite.

Toți tânjim să fim apreciați, să fim fericiți și să trăim în armonie cu Natura.

Este un instinct divin cu care se naște fiecare vietate din Univers.

Avem nevoie doar să învățăm să il descoperim.

Recent Posts

Leave a Comment

Start typing and press Enter to search